Răspunsul lui Tolstoi la ghicitoarea vieţii

 

„Privindu-mi viaţa, examinând-o din punctul de vedere al binelui şi al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existenţă se poate împărţi în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanităţii şi mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renaşterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viaţă familială cinstită şi regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar şi toate satisfacţiile personale. În sfârşit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aş vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”  (L. N. Tolstoi – Din jurnalul său)

Mesajul lui Tolstoi, mereu actual, trebuie căutat atât în ceea ce a scris, dar mai ales în semnificaţia vieţii lui. Atent la tot ce-l înconjoară, a parcurs urcuşul pe Golgota de-a lungul întregii sale vieţi, a adus drept jertfă: mintea, liniştea, averea sa, dăruind oamenilor, din dragoste, adevărate nestemate de trăire şi înţelepciune; a suferit şi s-a supus de bunăvoie la privaţiuni pentru a fi alături de Cel pe Care L-a căutat şi L-a dorit întreaga sa viaţă.  

Contele Lev Nicolaievici Tolstoi (1828-1910), cunoscut mai ales pentru romanele sale: „Război şi pace” (1869) şi „Anna Karenina” (1873), este considerat „cel mai mare scriitor al pământului rusesc” (Turgheniev) şi unul dintre cei mai mari romancieri din istoria literaturii universale. Practicant înfocat al creştinismului, învăţat, moralist şi filosof mistic, educator, critic-social, tată, fermier şi soldat, el „şi-a început viaţa ca aristocrat, dar a sfârşit prin a duce o viaţă simplă de ţăran”. Admirat atât pentru ideile sale sănătoase, vaste şi din domenii atât de diferite ale vieţii, dar şi pentru modelul viu oferit de însuşi felul său de viaţă, casa sa a devenit „o mecca pentru pelerini” care, urmându-i exemplul, au renunţat la viaţa modernă „pentru a se apropia de natură şi de viaţa simplă a ţăranilor”.

Se naşte din părinţi nobili, în vremea ţarului Nicolai I, fiind botezat în religia creştin-ortodoxă. La 16 ani însă, sub influenţa lucrărilor filozofice ce începe să le citească şi a celor din jur,  renunţă să-şi mai spună rugăciunile şi nu mai frecventează biserica. “Aşa, de pildă, pe vremea când Nehliudov gândea, citea, vorbea despre Dumnezeu, despre dreptate, bogăţie şi sărăcie, toţi cei din preajma lui găseau că n-are nici un rost şi că este cam ridico. [...]  La început a încercat să lupte, dar lupta era neânchipuit de grea. [...] Până la urmă s-a dat bătut, a încetat de a mai crede în el însuşi şi a început să creadă în ceilalţi. [...] Se dădu cu totul acestei vieţi noi (începu să fumeze, să bea, să mintă…) care avea aprobarea tuturor celor din jur şi înăbuşi în el acel glas lăuntric care cerea altceva” (Invierea). Credinţa în Dumnezeu se transformă în ambiţia de a fi „renumit, mai important, mai bogat decăt ceilalţi”.

 Întors din războiul din Crimeea (1856), unde ia parte la asediul Sevastopolului, la 27 de ani, asemenea altor scriitori, împărtăşeşte ideea că „artistul este chemat să înveţe mulţimea. [...] Se punea întrebarea: Ce ştiu şi ce pot să-i învăţ?… Eram naiv când îmi imaginam că fiind poet şi scriitor pot învăţa pe oricine fără a şti eu însumi ce să îi învăţ” . Prin urmare, călătoreşte în străinătate pentru a se instrui şi înţelegând că „educaţia este o prioritate naţională”, în 1859 deschide pe moşia proprie de la Iasnaia Poliana o şcoală unde îi învaţă carte pe copiii ţăranilor.

 Căsătorindu-se cu Sonia Bers (1862), femeie educată, care-i va dărui 13 copii, fiindu-i totodată şi o devotată secretară, renunţă pe moment la educaţie şi timp de 15 ani se dedică vieţii de familie.

 Către 50 de ani (1879) realizează tot mai des că e închis în propria viaţă, ca „un om pierdut şi dezamăgit, care nu ştie cum să trăiască”. Apar în mod obsedant întrebări existenţiale precum: „Pentru ce toate astea?” sau „Spre ce ne îndreptăm?” sau „chiar dacă ai fi mai renumit ca Gogol sau Puşkin sau Shakespeare sau Moliere, sau chiar faţă de toţi scriitorii din lume - la ce-ţi foloseşte?” Tot ce-l încânta în tinereţe acum îi pare deşertăciune, viaţa devine inutilă, îl încolţesc gânduri pesimiste ce-l îndeamnă spre gestul disperat al sinuciderii.

 „Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi morală. Eram în stare să cosesc ca un ţăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viaţa mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinţe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viaţa era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în faţa mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros şi fericit, simţeam că nu mai puteam trăi.” (L. N. Tolstoi – Din jurnalul său) 

 Dar destinul lui Tolstoi nu era cel al unui om slab, ci al unui căutător şi luptător, care odată cu declanşarea „crizei majore din viaţa sa spirituală”, pe parcursul a 32 ani, parcurge urcuşul către propria înviere.

 Zbuciumul lăuntric ce l-a chinuit ani de zile e de fapt chemarea la credinţă ce se derulează pe parcursul întregii sale vieţi. Mai întâi, ea apare învăluită sub forma întrebărilor privind sensul vieţii, pentru ca după îndelungi căutări şi cercetări în cărţi, la oameni, în viaţă, să se transforme în credinţă autentică.

 Caută deci răspunsul „la ghicitoarea vieţii” mai întâi pe cale raţională, în ştiinţă, filosofie, dar cu cât studiază mai mult cu atât se cufundă tot mai adânc în întuneric: „mă simţeam ca un om pierdut într-o pădure”. Caută atunci la cei din jurul său, dar constată că şi aceştia sunt departe de calea adevărului, orbecăind prin viaţă, irosindu-se în huzur, lux şi desfrâu. În cele din urmă îşi întoarce faţa spre săraci, pe care altădată îi credea neinteresanţi şi proşti şi rămâne uimit când constată că trăind într-o sărăcie lucie, sunt împăcaţi cu viaţa care pentru ei e „sfântă” şi deşi nu au învăţătură, vorbele lor sunt mai cu duh decât a celor educaţi din anturajul său. Pentru ei Dumnezeu e viu, iar „credinţa le dă putere”, aşteptând în linişte moartea ca pe eternul paradis.

 „Am studiat buddhismul şi mahomedanismul din cărţi, dar cel mai mult am studiat creştinismul atât din cărţi dar şi de la oamenii din jurul meu: oamenii bisericii, monahi, ţărani şi chiar din Evanghelii care propovăduiesc mântuirea prin credinţa în Înviere.”

 Mesajul artistic ce transpare din lucrările sale scrise în perioada de renaştere spirituală este unul moral, fiind  impregnat de suflul pildelor evanghelice. Scrieri precum: „Confesiunea”, „Împărăţia lui Dumnezeu este în noi”, „În ce cred eu”, “Despre viaţă” etc. şi culminând cu apariţia romanului „Învierea” (1900), înmănunchează căutările spirituale ale scriitorului şi trâmbiţează izbânda trezirii şi învierii sale. Înţelege astfel că:

 „Fericirea nu o afli când trăieşti numai pentru tine, ci abia când te deschizi înspre ceilalţi cu dragoste. Dragostea este manifestarea legitimă a vieţii. Este activitatea care are ca scop binele celorlalţi. Când aceasta-şi face apariţia, abia atunci viaţa capătă sens. [...] Dragostea adevărată nu este o izbucnire de pasiune care întunecă raţiunea, ci din contra, nici o altă stare a sufletului nu este atât de raţională şi luminoasă, atât de calmă şi plină de bucurie; este condiţia naturală a copilului şi a înţeleptului”. (Confesiunea) 

 Arzând de dragostea pentru Hristos şi urmând modelul viu al Acestuia, îşi imparte pământul la ţărani, se implică din nou în educarea copiilor „de la ţari la mujici”, în şcoli sau prin broşuri. În 1898 publică lucrarea „Ce este arta?”,  în care subliniază răspunderea morală pe care trebuie să şi-o asume fiecare artist în actul creaţiei, pentru ca opera sa să fie accessibilă poporului, să înveţe, să modeleze caracterele oamenilor, pentru că: „secretul schimbării în bine a lumii stă în educaţie”.

Scrie eseuri despre post („Etica Dietelor”), în care susţine că: „postul stă la baza vieţii virtuase, a dobândirii stăpânirii de sine şi eliberarea de patima lăcomiei, a trândăviei şi dragostei sexuale.” Renunţă la pasiunea de a vâna şi devine vegetarian şi protector al animalelor.

 A încercat să trăiască învăţătura Noului Testament, fiind atras în mod special de „Predica de pe munte” (Matei 5: 1-11), prin porunca iubirii vrăjmaşului. „Tolstoi şi-a petrecut perioada de asfinţit a vieţii ca filosof în era revoluţiei ruse, fără însă a o sprijini.” Deşi era de partea celor asupriţi, s-a opus oricărei acţiuni violente de eliberare din iobăgie, motivându-şi atitudinea astfel: „Nu vă opuneţi răului, dar nici nu participaţi în acţiunea răului [...] şi nimeni nu va reuşi să vă înlănţuiască”. Acest mesaj profund pacifist i-a atras admiraţia până şi lui Gandhi, care a întreţinut cu scriitorul o întreagă corespondenţă şi i-a trimis cartea sa: „Hind Swaraj” (Regulile casei indiene).

Trăitor întru credinţă Tolstoi a fost revoltat şi a combătut pe faţă formalismul bisericii, pe care Hristos a sfinţit-o cu „scump sângele Său”. Atitudinea sa de neobedienţă şi neîmpăcare cu atitudinea duplicitară a acesteia, pe care o exprimă fără înconjur în romanul „Învierea”, i-a atras excomunicarea din rândurile comunităţii ortodoxe (1901). Biserica l-ar fi reprimit în sânul ei, dar Tolstoi nu a putut ierta gestul radical prin care a fost alungat şi a refuzat să primească Sfintele Taine înainte de moarte.

A fost contemporan cu Dostoievski, dar firea sa retrasă şi modestă, din perioada de trezire spirituală, l-a determinat să evite şi să tot amâne o legătură cu confratele său, deşi l-a purtat în mod inconştient în suflet, fiind uniţi prin acelaşi dar al scrisului şi a cărui lipsă a resimţit-o abia după ce-a aflat de trecerea în nefiinţă a scriitorului rus. „Cât aş dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Nu l-am văzut niciodată pe acest om şi n-am avut niciodată legături directe cu el, şi, când a murit, am înţeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar. Am fost scriitor şi scriitorii sunt cu toţii orgolioşi, invidioşi, în orice caz eu sunt un asemenea scriitor. [...] Aşa că l-am şi socotit un prieten de-al meu, şi nici nu mă gândeam să nu-l întâlnesc, şi dacă până acum asta nu s-a întâmplat, mai e, totuşi, timp. Şi dintr-odată la masă – prânzeam singur, întârziasem – citesc: a murit. Şi mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag, şi am plâns şi mai plâng şi acum.”

Ar fi putut primi premiul Nobel pentru Literatură (1901), pentru că „Tolstoi reprezintă întreaga Rusie”, dar s-a smerit atât de mult încât s-a considerat nevrednic pentru o astfel de onoare, renunţând la banii cei mulţi cu aceeaşi detaşare, aşa cum altă dată a avut puterea să împartă averea sa celor săraci şi muncitori, ţăranilor de pe moşie.

  „Trăsătura importantă sau mai degrabă observaţia de bază ce reiese din fiecare pagină a lui Tolstoi, este dragostea, compasiunea pentru Om în general (şi nu numai pentru cei umiliţi şi oprimaţi), mila faţă de slăbiciunea, micimea, deşertăciunea dorinţelor, vremelnicia vieţii sale.” (P. I. Tchaikovsky)

 Urmând exemplul viu al mesajului tolstoist să punem viaţa noastră sub semnul învierii noastre sufleteşti. Să nu fim nepăsători şi ignoranţi la trecerea prin ea, ci să conlucrăm pentru creşterea noastră spirituală, împreună cu Cel care ne e tovarăş şi ajutor de nădejde pe încercatul drum al vieţii, adică Dumnezeu.

 „Să umblăm în Lumină”, având pe Hristos drept făclie călăuzitoare şi să folosim perioada Postului Mare ca un prilej de liniştire, de regăsire şi de împăcare: cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Articol publicat la sectiunea MODELE pe site-ul : Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro