Astazi comemoram 135 ani de la nasterea lui Constantin Brancusi, “un suflet din sufletul neamului romanesc” intrat in universalitate prin creatiile sale care au uimit o lume intreaga.  Brancusi inseamna:

- Romania si contributia poporului roman la dezvoltarea omenirii;

- simbolismul in arta: simbioza dintre expresia eului abisal si expresia stilizata din arta populara romaneasca;

- un model pentru artistii de pretutindeni si pentru mine personal, pentru ca opera sa, rezultat al expresionismului mistic de lumina, m-a inspirat in mod special la realizarea proiectului: “Dezvoltare in lumina”.

Astfel, “Coloana infinita” am ales-o ca imagine simbolica a cartii: “Treptele succesului”, pentru ca ea reda esenta urcusului in lumina: o scara nesfarsita spre cer, aspiratia pe verticala a omului spre Dumnezeu fiind adevarata vocatie a omului. Brancusi vedea coloana ca pe “spirala vietii“, deci viata insasi e schimbare si perfectare, evolutia umana inscriindu-se pe o coloana fara sfasit.

Toate operele lui Brancusi  sunt simboluri, artistul incercand sa redea prin forme aparent simple, dar elaborate, “sensul real al lucrurilor”. El motiveaza toata aceasta cautare ca dorinta de eliberare din limitele materiei si redarea prin forme a profunzimii spiritului. “Concomitent, trebuia să fuzionez toate formele – intr-o unitate perfecta. Chiar formele contradictorii trebuiau sa se unifice intr-o comuniune noua, finala, in filosofia mea asupra vietii, separarea materiei de spirit si orice soi de dualitate raman o iluzie. Sufletul si lutul formeaza o unitate. Prin acest oval al trupului “Pasarii maiestre”, eu am separat si am combinat doua miscari imperioase – una deasupra ovalului si alta dedesubt. Ma intrebam singur: cum trebuie sa balansez oare formele pentru a da Pasarii un sens al zborului -fara efort? După cum observati, am reusit cumva să fac ca Pasarea maiastra sa pluteasca.” (Constantin Brancusi)

Imaginea de mai sus arata succint evolutia artistica si spirituala a sculptorului in efortul sau de a unifica materia, reprezentata de pasare, cu spiritul, ce se exprima prin zbor, cautarea sensului prin forma. Iata cum pe masura ce avanseaza spre sine insusi, coborand tot mai profund in esenta lucrurilor, apare nevoia simplificarii, rotunjimea formelor materiale capata subtirimea si ascutimea spiritului, simbolizand aspiratia eterna a omului spre inalt si desavasire.

“Simplitatea nu este un tel în arta, dar ajungi fara voie la ea pe masura ce te apropii de sensul real al lucrurilor.” (C.Brancusi)

Simbolistica ansamblului de la Târgu Jiu in contextul Dezvoltarii in lumina

“Ansamblul monumental, format din <<Masa tacerii>>, <<Poarta sarutului>> si <<Coloana fara sfarsit>>, amplasate in axul care le leaga, constituie expresia esentelor artistice si filosofice ale operei lui Brancusi, sinteza a spiritualitatii romanesti si a valorilor universale.”

Ca si celelalte opere si coloana a suferit numeroase transformari: de nume si semnificatie. Astfel, intentia de baza a fost aceea de ridicare a unui monument in cinstea eroilor romani cazuti pe campul de lupta in Primul Razboi Mondial, ceea ce face ca in ochii unora formele romboidale sa arate ca niste “cosciuge suprapuse”. Totusi desprinzandu-se de sensul initial, multi intrevad in elementele coloanei o insiruire de clepsidre, ca un timp ce se scurge la nesfasit pana ce se pierde in eternitate, insusi Brancusi numind-o uneori: “pendulul timpului rasturnat”.

“Dar, indiferent de denumirile ce i se atribuie, ea este arborele ceresc, aerian, scara cereasca, care face legatura intre pămantescul glob si cerescul infinit. Este o reprezentare plastica a Absolutului, desavarsita prin repetitie si simetrie a tuturor erelor, lumilor si generatiilor, simbolul maretiei si vitalitatii, al infinitului si ondulatiei universale.”

Masa tacerii e rotunda, invitandu-ne la comuniunea prin tacerea graitoare, acesta fiind cadrul propice al intalnirii om-Dumnezeu, al omului cu sine insusi si starea optima in care rezonam cu energiile subtile ale universului, filonul valorilor creatiei si al comuniunii dintre oameni.

Poarta sarutului – Omul in viata sa are de trecut doua praguri esentiale: al casatoriei, ca o intrare printr-o poarta a sarutului, prin care cei doi “vor fi un trup” si cel al mortii, al trecerii in vesnicie. Doua taine la fel de infricosatoare si de importante pentru viata si devenirea umana.

“Artistul a codificat, in ansamblul sculptural, eternitatea intregului sau popor. Din punct de vedere etnologic, monumentele de la Targu–Jiu au reprezentarea cosmica a vietii umane, pornind de la nastere, simbolizata de Masa Tacerii si incheind cu trecerea in nefiinta, simbolizata de Coloana Infinitului. Distanta dintre ele, care reprezinta timpul vietii umane, este intrerupta de Poarta Sarutului, simbolul casatoriei si al inceperii unui nou ciclu al vietii.”

Brancusi a incercat  sublimarea materiei in spirit prin arta, la fel cum “Dezvoltarea in lumina“  urmareste transfigurarea omului prin har, transpunerea in fapt a viziunii: “Om frumos – opera sublima, cu Dezvoltare in lumina!”.

”Oamenii, spunea Brancusi, nu recunosc minunea pe care o constituie viata insasi. Ceea ce le lipseste oamenilor din vremea noastra este dimensiunea cosmica, sentimentul acela al aventurii spiritului dincolo de realitatea imediata.”

Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro

Motivational

Brancusi – “Aforisme”

Un infinit alb

Atelier Brancusi – Paris

Trecem unii pe langa altii grabiti, fara a ne vedea fetele. Ne ascundem sub o umbrela de convenienta. Ne simtim in siguranta indaratul eului nostru inchis intr-o carapace rotunda.

Noi si sfera noastra.

Sunt oameni pe care nu vrei sa-i cunosti.

Totusi, cu-n zambet poti face ca soarele sa rasara.  

Si sunt zile in care nu-ti mai esti de ajuns, simti ca e timpul sa faci un pas inainte. Te opresti in cale, pentru ca asteptarea iti intra in suflet ca o chemare.

Cineva intra in viata ta pentru un sfat, o mangaiere sau chiar o insulta. Poate fi colacul tau de salvare sau dusmanul care te ajuta sa deprinzi prudenta si iertarea.

Acestia sunt oamenii care vin cu momentul si pleaca odata cu el. Pentru ca si nevoia era de o clipa.

Cu altii proximitatea joaca un rol decisiv. E o vremelnica contopire de drumuri si timpuri. O potrivire de pasiuni, o mana-ntinsa la nevoie. Si lantul prieteniei se strange ca centura de siguranta.

Acestia sunt oamenii de-un sezon sau chiar mai multe.

Vin si pleaca sau numai pleaca.

Oamenii de-o viata sunt ancora pentru suflet.  Te tin strans in momentele de cumpana ca sa nu te clatini. Sau pur si simplu te tin pe loc, daca le dai voie. Parinti, soti, frati, copii, jucam impreuna pe scena vietii. Cu ei invatam lectii vitale, cele pentru care suntem aici. Dar calatoria s-anunta lunga. Sa fie cu folos!

Oricum ar fi intalnirile noastre: de moment, de sezon sau de-o viata, ele au loc pentru un motiv. Dorintele noastre pun in miscare un intreg carusel de evenimente dictate de cauzalitate.  Oameni din anturaj sau necunoscuti vin in intampinarea noastra pentru a ne fi de folos, chiar si in mod inconstient. Pentru ca peste toate cauzalitatile sau sincronicitatile, motivul e Iubirea, care vrea sa crestem ajutandu-ne unii pe altii.

Asadar, sa dam mai multa atentie oamenilor care intra in viata noastra, tratandu-i cu recunostinta si sa folosim in mod constructiv intalnirile noastre fie ca dureaza un moment, un sezon sau o viata.

(Prelucrare dupa: “Oamenii intra in viata ta pentru un motiv, sezon sau o viata” )

Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro

Motivational

Morandi – “Angels (Love Is the Answer)“

Cineva spunea ca: “dragostea e precum setea”, mai ales la tinerete si cand te sageteaza Amor e: “ca si cum ai cadea in cap”. Iar aproapele, “ucenicul vrajitor”, opina ca: “nu poti controla indragostirea”, pentru ca e un val care te duce unde vrea el, de obicei la disperare.

Daca asa stau intradevar lucrurile cu aceasta dulce “boala”, am fi tentati sa o ocolim, decat sa o dorim cu atata infocare. Si culmea e, ca pe masura ce inaintezi in varsta ori inveti s-o fentezi, ori s-o tii cat mai la distanta. Astfel ca, ne trezim la un moment dat ca apa din inima a secat si golul devine tot mai adanc. Asa inventam ocazii, precum Valentine, pentru a ne aduce aminte ca suntem vii doar daca “tinem dragostea aproape”. Se cuvine asadar nu sa o evitam, pentru ca fara ea ne ofilim, ci sa invatam s-o transfiguram si pe noi odata cu ea.

Mai intai ar trebui sa realizam ca ne iubim prea mult pe noi insine, incat inima devine neincapatoare pentru celalalt; o inima plina de “al meu, mie” e stearpa si singura. In dragoste trebuie sa te golesti de tine insuti pentru a-l invalui pe celalat.

O vorba inteleapta spune: “Daruind, vei dobandi”, iar alta ne avertizeaza: “Nu aruncati margaritarele voastre inaintea porcilori, ca nu cumva sa le calce in picioare si, intorcandu-se, sa va sfasie pe voi” (Matei 7: 6). Acestea sunt reperele de care trebuie sa tinem seama in dragoste pentru ca ea sa-si dea roadele: de a creste si a ne implini.

Iubirea ne-a fost data ca sa “zburam” catre noi insine, e puntea ce uneste  inimile si unica scara pe care putem urca la Dumnezeu. Ea se altoieste si creste pe indemnul: “Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Matei 22: 39) si se conduce dupa invatatura sanatoasa a Mantuitorului. Oare cand ne indeamna sa nu facem desfranare nici macar in gand, e doar pentru a ne chinui sau pentru ca stie ca aprinderea simturilor e un “foc” care pustieste inima si intuneca mintea si-l face pe om rob al pacatului, inlantuit de puterea vrajmasului?

Cineva se intreba, pe buna dreptate: “Cum masuram dragostea?”, in sensul de: cum poate fi validata, pentru ca de altfel, iubirea nu are unitate de masura: nu iubesti mai mult sau mai putin, ci iubesti sau nu iubesti.

Iubirea e roada inimii si o putere a mintii, care contine doua principii complementare: cel masculin, reprezentat de RESPONSABILITATE si cel feminin, care se numeste DARUIRE.

Unde nu exista cele doua atitudini pe care se intemeiaza o relatie de durata si care trebuie sa se regaseasca la ambii parteneri, nu putem vorbi de dragoste, ci de vrajeala.

Cercetati toate marile povesti de iubire, care au ramas in vesnicia memoriei colective  si veti recunoaste cele doua virtuti in caracterul indragostitilor legendari. Tineri precum Romeo si Julieta sau maturi ca trio-ul Casablanca, au “controlat” dragostea, implicandu-se cu sinceritate si responsabilitate. Ei au “inmultit talantul” daruindu-se pana la jertfa, de aceea au transformat o experienta de duzina intr-o creatie originala si nemuritoare.

Campioni ai dragostei nu sunt decat sfintii, ei au depasit barierele iubirii personale si se revarsa spre ceilalti in mod neconditionat, precum o ploaie care nu alege intre oameni. Ei au ajuns pe culmile iubirii, care “nu gandeste raul, nu cauta ale sale, indelung rabda, e binevoitoare” (Corinteni 13: 5-6) si e plina de adevar.

Noi mai avem drum lung pana acolo, dar sa ne straduim sa facem din iubirea noastra nu un prilej de cadere, ci de binecuvantare, nu o atitudine ocazionala, ci una permanenta, sa fie macar ca o calatorie cu balonul, daca nu ca un zbor de la pamant la cer.

Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro

Edison a aprins lumina in lumea noastra, punand bazele iluminatului electric,  piesa de baza, becul cu incandescenta, fiind descoperirea pentru care o lume intreaga il venereaza.

De aproape trei mii de ori a incercat si in mod sitematic a esuat, luptand sa transpuna in fapt ceea ce intuitia ii descoperise in viziune.

Edison a aprin becul, tot asa cum o scanteie se aprinde in sufletul oricarui inventator, explorator si deschizator de noi drumuri.

Lumina e buna, ne da siguranta, ne mangaie simturile, ne incalzeste existenta, intermediaza intelegerea, ne descopera lumea.  

“Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasaca. Dar cel care lucreaza adevarul vine in Lumina, ca sa se arate faptele lui, ca in Dumnezeu sunt savarsite.” (Ioan 3: 20 – 21)

Lui Edison ii multumim ca prin descoperirile sale remarcabile ne-a imbunatatit viata, a pus o piatra la progresul stiintei si la dezvoltarea omenirii.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a venit in lume pentru a aprinde lumina in sufletele noastre intunecate de pacat si pentru a scoate omenirea din umbra mortii.

Cati dintre noi omagiaza gestul sublim pana la jertfa al Luminii, Izvorul tuturor viziunilor si Cel care provoaca descoperirea, stimuland progresul in folosul omenirii?

El naste geniile, El le creste, El le asmute curiozitatea si le da forta de a ajunge la tinta. Totul pentru binele si evolutia noastra.

Azi il sarbatorim pe Edison, o scanteie din Soarele care lumineaza intunericul din noi.

Si mereu Ii vom multumi Domnului ca ne-a dat darul (harul) de a imbogati Creatia, ca ne cheama mereu sa devenim asemenea Lui prin iubire si creatie.

“Orice creatie pentru a se desavarsi trebuie mai intai sa fie afundata in timpul prin care va deveni.” (Exupery)

Pentru ca astazi cartea Treptele succesului implineste un an de cand a iesit de sub teascurile tiparului, m-am gandit sa impodobesc mai degraba bradutul cu ganduri care sa dea culoare cenusiului cotidian si sa ne ajute sa intampinam sarbatoarea Craciunului cu pace si cu bucurie.

E drept ca avem nevoi, care cu cat sunt mai multe si avide, ne fac sa ne simtim tot mai saraci si nefericiti. Se spune ca: “unde exista dorinta, acolo exista durere”, dar asta nu inseamna sa ne reprimam nevoile, pentru ca de fapt le vom asmuti mai tare. Calea pentru o viata sanatoasa si benefica consta in tranfigurarea acestora, adica tranformarea lor din necesitati in biruinte. Dar asa cum se prezinta acum piramida trebuintelor (versiunea Maslow), ar parea ca nu vom putea scapa vreodata de tirania nevoilor fizice, care devin tot mai excesive pe masura ce consumam tot mai mult, iar singuratatea si frustrarile ambitiei si orgoliului pot conduce la adevarate tragedii personale.

Atunci cand omul iese din marginirea vietii materiale si se deschide spre Dumnezeu, sub influenta harului care ne vine prin credinta, pe langa transformarile ce survin la nivelul puterilor sufletului, dezvoltarea inteligentei cognitive si emotionale, are loc o modificare a piramidei nevoilor, prin constientizarea celei mai inalte si profund umane dintre aspiratii, nevoia de MANTUIRE, care il orienteaza pe om spre telul esential si final al vietii pamantesti. Prin CREDINTA, deci, viata capata sens, are un scop, iar centrul de echilibru in piramida nevoilor nu se mai situeaza aproape de pamant, primand cele de baza, ci se deplaseaza spre varf, pe masura ce se deschid şi se intaresc nevoile superioare, de dezvoltare şi autorealizare, sursa satisfactiilor reale şi de durata. (vezi pg. „Misiunea Umana” pe Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro)

Si totusi, cum am putea scapa din robia nevoilor de orice fel, sursa durerilor, asigurandu-ne un trai sanatos, cu pace si ardere interioara?

Avem nevoie in primul rand de hrana, imbracaminte, locuinta, securitate emotionala si mai ales de o slujba prin care sa putem sa ni le asiguram pe toate acestea. Problema e ca astazi multi dintre noi nu ne mai putem bucura de acest drept şi privilegiu (lipsa locurilor de munca, prejudecatile legate de varsta etc.) si deci insasi viata ne e amenintata. Nu vom sta nicidecum cu mana intinsa, pentru a nu impovara pe altii si a nu spori starea deplorabila in care ne aflam, ci vom lucra acolo unde suntem (casa, comunitate), urmand indemnul Mantuitorului: “Nu duceti grija, spunand: Ce vom manca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom imbraca […] Stie doar Tatal Ceresc ca aveti nevoie de ele. Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6: 31-33). Mai chinuitoare senzatie a lipsei o incercam tocmai atunci cand avem toate cele de trebuinta si totusi facem jocul lacomiei si avaritiei, aruncandu-ne de bunavoie in noianul grijilor s-al disperarii.

Avem nevoie de AFECTIUNE, dar iubind, vom atrage iubirea. E destul sa ne deschidem spre ceilalti cu bunatate si generozitate si vom alunga spectrul singuratatuii din viata noastra. “Precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea.” (Luca 6: 31)

Nevoia de MUNCA, resimtita ca necesitatea de a da scop zilei, este o trebuinta fundamental umana (ca si nevoia de dragoste), prin care omul isi implineste menirea mai ampla, de transformare creativa a naturii, de “logos economic”. Poate fi implinita in orice loc: mediu formal (serviciu) sau informal (treburile casei, gradinarit, proiecte, voluntariat, implinirea pasiunilor de orice fel etc.), fiind antidotul impotriva lenei si a tristetii. Parintele Staniloae spunea ca: „munca face omul”, referindu-se la caracterul formativ al acesteia, fiind mijlocul prin care ne dezvoltam aptitudinile, deprinderile, ne intarim vointa si lucram virtutile: rabdarea, infranarea, harnicia, iubirea de semeni etc.

Nevoia de stima este cea care ne creaza o dependenta bolnavicioasa fata de lume si care de foarte multe ori este motivul conflictelor si dusmanul numarul unu al linistii interioare. Propriu-zis aceasta nu e o nevoie reala, ci este consecinta imbolnavirii noastre de patima mandriei, cea care ne face sa tanjim dupa atentia, admiratia si aprecierile oamenilor, care oricum sunt preocupati de propria persoana pentru a mai purta de grija egoului aproapelui. Modestia este haina cea mai de pret, pentru ca ne da valoare si ne apara de viforul dispretului, invidiei si indiferentei celorlalti. „Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har.” (Iacov 4:6) De aceea aceasta nevoie inchipuita o voi inlocui cu una reala: cea de PRINCIPII, ONESTITATEA fiind coloana vertebrala a sufletului. De aceea: „ai grija ca lumina din ochii tai sa nu devina intuneric”.

Nevoia de MANTUIRE se implineste prin rugaciune şi respectarea poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos, lasate mostenire in Noul Testament. Spre deosebire de celelalte trebuinte, aceasta este setea cea buna si hrana sufletului, care ne umple de pace, sanatate, bucurie si viata vesnica. Este cea mai la indemana de indeplinit: tine numai de vointa si efortul nostru, iar prin satisfacerea ei toate celelalte nevoi se implinesc si se transfigureaza.

Deci fericirea nu e o himera, doar pentru ca cei mai multi dintre noi alegem nemultumirea si tristetea ca tovarasi pe drumul vietii. Daca era o stare irealizabila sau incompatibila cu viata pamanteasca, Sf. Apostol Pavel, luminat de Duhul Sfant, nu ne-ar fi indemnat: „Bucurati-va pururea!” (I Tesaloniceni 5:16 ), pentru ca imediat sa ne arata si calea prin care putem atinge acest ideal: „Rugati-va neincetat!” (5:17)

Si astfel am impodobit bradutul fericirii, agatand alaturi de nevoi si roadele stradaniei noastre, pentru ca viata sa ne fie senina si plina de roade.

Related Posts:

Astazi s-a nascut Hristos

Simfonia fericirii

Nu pune scopul prea departe de mainile tale.” (Aristotel)

Toti ne dorim pacea, dar nu stim cum sa ajungem la ea. Se spune ca odata Sfantul Paisie cel Mare s-a maniat si l-a rugat pe Domnul sa-l izbaveasca de manie. Iar Domnul i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te manii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, nu uri pe nimeni si nu te vei mai mania”.

Pacea este opusul maniei si mai mult decat atat. Este contrariul mandriei care nu ia seama la ofensele celorlalti, e sora cu bucuria si oponentul tristetii, e fiica rugaciunii si culmea urcusului duhovnicesc, e linistea din mijlocul furtunii.

Iata o invatatura care ne arata cum s-ar cuveni sa primim orice afront, astfel incat sa nu pierdem pacea sufletului. Un monah a fost provocat de un razboinic la lupta. Cel agresiv cauta motiv de cearta pentru a-l atrage pe parinte in arena competitiei si-l tot osandea si injura, il palmuia si scuipa. Dar monahul tacea si nu riposta. Cei de fata si-au pierdut rabdarea cand au vazut atata lasitate si au inceput sa-l ia in ras pe batran, apostrofandu-l. Atunci monahul i-a intrebat:

- Cand ti se da un dar si nu-l primesti, al cui e?

- Al celui care ti l-a oferit, replica unul dintre martorii incidentului.

- Ei bine, la fel stau lucrurile si cu orice ura, manie, insulta sau invidie, spuse Maestrul. Cand nu sunt acceptate, continua sa apartina celui care le-a purtat.

O alta pilda despre pace ne spune ca un imparat a promis un mare premiu artistului care va picta cea mai sugestiva expresie a pacii. S-au perindat multi mandrindu-se cu operele lor de tip lacuri linistite pe oglina carora se reflecta seninul cerului. Si totusi imparatul cauta altceva decat linistea precara dinaintea furtunii. In final, dupa indelungi deliberari, a ales o pictura in care artistul  a gasit pacea in cuibul unei pasari ascuns intr-un tufis timid crescut in stanca dindaratul unei cascade. Acolo, in mijlocul apei navalnice si forfotitoare, statea in liniste mama pasare veghind asupra puilor ei. Regele si-a motivat alegerea astfel: “pacea nu inseamna sa fii intr-un loc fara zgomot, necaz sau fara efort. Pacea inseamna sa fii in mijlocul a toate acestea si sa ramai calm in inima ta.”

Noi, crestinii, purtam in inima tabloul pacii din Matei (8: 24-26), care ne spune ca in timp ce toti cei prezenti se agitau, fiind inspaimantati de furtuna de pe mare, Mantuitorul dormea linistit, stiind ca la carma corabiei sta permanent Tatal Ceresc.

Eu insami tot cautand pe Internet cea mai graitoare expresie a pacii, in cele din urma mi-am dat seama ca nu trebuie sa umblu prea departe, pentru ca orice familie, care pune rugaciunea inainte a toate, este o oaza de pace si implinire in mijlocul unei lumi inviforate.

Sfantul Nicolae sa va binecuvanteze casa si viata cu pace si multa bucurie!

Se spune ca odata un om si-a pierdut slujba, apoi relatiile si era pe punctul de a-si pierde credinta si viata. Cu o ultima sfortare a mers in Biserica sa ceara ajutor:

“Doamne”, a spus el. “Poti sa-mi dai un motiv temeinic pentru a nu renunta?”

 Iar Dumnezeu i-a raspuns: “Invata de la bambus. Cand se abate urgia se indoaie, dar niciodata nu se frange, pentru ca odata scapat se inalta din nou drept si viguros.

Vezi tu, cand am facut padurea am plantat si seminte de feriga si de bambus. Pe amandoua  le-am udat, le-am dat lumina si le-am ingrijit. Feriga a rasarit imediat. Era ca un covor verde stralucitor ce acoperea pamantul. Dar samanta de bambus n-a dat rod. Si totusi nu am renuntat la bambus. 

In al doilea an feriga a crescut mai puternica si bogata. Bambusul nu a dat nici un semn de viata. Dar nici de aceasta data nu am renuntat.

Si nici in al treilea an samanta de bambus nu a rasarit. Si tot asa in al patrulea. Dar Eu tot nu l-am abandonat.

Abia in al cincilea an a aparut un vlastar timid. Comparat cu feriga era considerabil mai mic si neimportant…

Sase luni mai tarziu insa, bambusul s-a ridicat cam la 30 metri inaltime. Ii trebuise cinci ani pentru a-i creste radacinile. In ele va gasi puterea si tot ce are nevoie pentru a supravietui. Dupa cum vezi, nu as da niciunei creatii de-a Mea o provocare mai mare decat ar putea indeplini.

Stii tu, copilul Meu, ca in tot acest timp cat te luptai, de fapt iti cresteau radacini?

Daca nicio faptura nu e uitata inaintea mea si nu abandonez macar un bambus, cum as putea sa te parasesc pe tine, incununarea creatiei Mele.

Nu te compara cu altii. Bambusul si feriga au meniri diferite. Si totusi, impreuna, dau padurii splendoare si diversitate.”

“Timpul tau va veni”, a mai spus Dumnezeu. “Vei creste inalt.”

“Cat de inalt voi creste?” a intrebat copilul din om.

”Cat de inalt a crescut bambusul?” a replicat El.

“Cat de inalt a putut?” a mai intrebat omul.

“Da” a raspuns Domnul. “Roaga-te si-ti vor creste ramurile spre cer.”

 “Zilele bune ne fac fericiti; zilele rele ne dau experienta; amandoua sunt esentiale pentru viata.”

 (Adaptare dupa: “How High Will the Bamboo Rise?” )

Invata de la bambus, Romania! Indoaie-te, dar nu te frange.

Nu te compara cu altii. “Feriga” si “bambusul” au meniri diferite.

La multi ani, România!

Am aflat de aceasta pilda de la un renumit psihiolog al zilelor noastre, care a fost invitat de RTV sa-si dea cu parerea in legatura cu sfarsitul tragic, motivat de pierderea slujbei, al uneia dintre cele mai mari soprane a tarii. Dna psiholog povestea ca, in procesul de consiliere foloseste frecvent o pilda suport: “a scaunului cu patru picioare”, prin care recomanda clientilor sa-si cladeasca echilibrul vietii pe patru piloni: cariera, familia, prietenii, relatiile. Si culmea e, ca multi dintre noi traim cu ideea ca reusita depinde de acesti patru factori, dar viata ne arata frecvent ca se intampla sa se franga deodata toate cele patru picioare. Astfel, pierderea slujbei atrage dupa sine marginalizarea, mai ales daca situatia persista, contactele se imputineaza, iar relatiile esueaza pentru ca adesea se cladesc functie de interese. Prietenii la un moment dat se vor satura sa ne fie umarul pe care sa plangem, pentru ca ei insisi sunt impovarati cu grija zilei de maine. Familia ar trebui sa fie pilonul suport care sa ne dea forta de a ne recapata increderea in noi si imboldul de a lupta in continuare. Dar, viata de zi cu zi ne ofera exemple care arata ca aceasta se dovedeste cel mai adesea a fi “dusmanul nr. 1” al somerului, otravindu-i zilele si asa fara orizont, cu reprosuri, critici si chiar abandon. 

Atunci, unde ar trebui sa cautam echilibrul, punctul de sprijin, pentru a nu esua in mod ireversibil si a o sfarsi ca niste invinsi, restanti la capitolul viata?

“Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire. 

Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. În ziua aceea vor pieri toate gândurile lor. 

Cel ce a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele din ele; Cel ce păzeşte adevărul în veac; 

Cel ce face judecată celor năpăstuiţi, Cel ce dă hrană celor flămânzi. Domnul dezleagă pe cei ferecaţi în obezi; 

Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi.” (Ps. 145)   

Sf. Apostol Pavel spune ca nadejdea in Dumnezeu este ancora pentru suflet (Evrei 6) si oricat de mari ar fi valurile vietii cu El luntrea sufletului este in siguranta in vremuri de restriste si Care ne va conduce cu bine la liman.

Poate ca in cariera suntem la zero, dar in lumina care ne vine prin credinta vom intelege ca: “nimic nu este intamplator”, ci in fiecare rau e ascunsa samanta unui bine ulterior.

Astfel, pierderea slujbei nu inseamna neaparat ingroparea vietii sau pierderea demnitatii, pentru ca: „Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea” (Luca 12:23). Poate e ragazul care ni se da pentru a ne dedica familiei de care ne-am instrainat sau pentru implinirea unei pasiuni ingropate, pentru alegerea altui drum in cariera care să faciliteze rotunjirea personalitatii noastre, dezvoltarea altor aptitudini, functii, interese. Cariera nu reprezinta o succcesiune de joburi platite, ci e o “scara a măiestriei profesionale”, in dezvoltarea careia conteaza toate experientele legate de munca, dobandite in cadru formal (organizatie) sau informal: proiectele, voluntariatul, activitatile de exersare a pasiunilor, creatiile de orice natura, implicarea in problemele comunitatii, in politica, munca in familie, prin dezvoltarea aptitudinilor transferabile.

Sau poate ca statutul de somer e durerea de care aveam nevoie pentru a redeveni umani, sensibili la nevoile celor respinsi, retragerea din lumea activa insemnand de multe ori tamaduirea bolilor sufletesti: mandria, mania, desfranarea, avaritia. Se poate ca in aceste imprejurari sa se cuibareasca in suflet tristetea,  care e ucigatoare pentru suflet si din care se nasc atatea fapte tragice. Dar, „nadejdea in Dumnezeu alunga cainele deznadejdii”,  iar munca ofera oportunitati de dezvoltare in orice context si prin rugaciune statornica vom gasi rezolvare problemelor noastre.

Deci, sa ne cladim casa sufletului pe temelia de piatra a credintei. Astfel, oricate ispite vor veni asupra noastra vom gasi mereu sprijin in efortul echilibristic de a ne mentine pe linia de plutire. Nu vom mai fi un scaun cu patru picioare, tanjind dupa intelegerea, atentia şi dragostea celorlalti, ci ne vom gasi echilibrul, stand intr-un picior, pentru ca Dumnezeu vegheaza ca sa nu ma clatin.

Motivational: God’s Love is the Solution

Ziua de azi, desi sta pe taisul sabiei, e incununata de blandetea si curatia crinului. Cei doi Arhangheli, Mihail si Gavril, primii in ceata ingerilor slujitori, vegheaza in ascuns la implinirea dreptatii si apararea legii, vestindu-ne bucuria tuturor celor ce pasim in lumina.

 „Sfintii Arhangheli sunt in numar de sapte, care stau inaintea tronului slavei lui Dumnezeu, dupa cum spune insusi Sfantul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor sapte Biserici care sunt in Asia … si de la cele sapte Duhuri care stau inaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Si acestia sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil si Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumita misiune divina de indeplinit.

Mihail, ce se talcuieste “puterea lui Dumnezeu”, este voievodul ostilor ceresti si cel dintai din ceata Sfintilor Arhangheli. El poarta sabie de foc si are slujba de a pazi legea lui Dumnezeu si de a birui puterea vrajmasilor. Cand Lucifer a gresit in cer si au inceput a cadea multime de ingeri, atunci toate puterile ceresti tulburandu-se, a stat Arhanghelul Mihail in mijloc si a strigat: <<Sa luam aminte!>>. Din clipa aceea a incetat caderea ingerilor, caci toti luand aminte de glasul lui si la greseala ingerilor rai, au cazut inaintea slavei lui Dumnezeu, preamarind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul in pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicand: <<Certe-te pe tine Domnul!>> (Iuda 1, 9). De asemenea, el a insotit pe poporul ales din Egipt in pamantul fadaduintei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel impietrit al lui Faraon. El s-a aratat pazitor ostilor lui Isus Navi, caruia i-a zis: Eu sunt Voievodul ostilor Domnului si acum am venit (Iosua 5, 14).

Gavriil, ce se talcuieste “barbat-Dumnezeu”, este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeiesti. El nu mai poarta sabie de foc, ci crin de neintinata bucurie. El este foarte dulce la vedere si plin de dumnezeiasca blandete. Pentru aceasta a si fost ales si trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret sa-i vesteasca taina cea mare a intruparii Domnului. Tot el a adus vestea zamislirii Maicii Domnului dumnezeiestilor ei parinti, Ioachim si Ana. El a vestit in templu Sfantului Zaharia ca sotia lui va naste la batranete pe Sfintul Ioan Botezatorul. El a dus vestea cea buna Anei, mama proorocului Samuil. [...]” (Parintele Ilie Cleopa – “Predica la Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil“)

Şi tot astazi se implinesc 115 ani de cand fizicianul german Wilhelm Röntgen descoperea radiatiile X, cu largi aplicatii mai ales in medicina.  Dat fiind proprietatile sale de penetrare a materiei, impresionarea filmului fotografic si fluorescenta unor substante (ex: sulfurǎ de cadmiu care intra in componenta ecranului radioscopic),  radiatiile roentgen permit evidentierea unor defecte ascunse: boli (domeniul radiologiei), defecte de fabricatie (defectoscopia cu raze X), controlul bagajelor in aeroporturi si chiar terapia unor tumori de suprafata.

Radiatiile X au trezit interesul oamenilor de stiinta, inginerilor, dar totodata au aprins imaginatia oamenilor de cultura, care au transmutat-o din domeniul fizic, material, in domeniul impalpabil al artelor şi poeziei. Astfel, la o privire mai atenta, capacitatea acesteia de a scoate la iveala invizibilul este interpretata la modul subtil ca, puterea acesteia de a patrunde in esenta lucrurilor şi de a retine ceea ce e semnificativ pentru fiecare.

“Not to reproduce what we can already see, but to make visible what we cannot.”

Iata, de exemplu, cum arata radiografia unei scoici: un urcus spre cer ca o “coloana a infinitului” sculptata de natura. (Shell X-ray)

 „De mii de ani scoica perlifera ii invata pe oameni, dar oamenii nu si-au insusit lectia. Si care este aceasta lectie? Aceea ca, daca reusim sa ne “infasuram” dificultatile intr-o materie luminoasa irizanta, gingasa, vom dispune de bogatii nemaiintalnite. Iata ce trebuie sa intelegeti. Deci, de acum inainte, in loc sa va plangeti si sa stati sa va macinati fara sa faceti nimic, lucrati si “secretati” acea materie speciala in care sa va puteti “infasura” dificultatile. Cand va aflati in fata unui eveniment neplacut, a unei persoane insuportabile, bucurati-va si spuneti: <<Doamne, ce noroc, inca un graunte de nisip si deci posibilitatea secretarii unei noi perle!>>. Daca intelegeti imaginea scoicii perlifere, veti avea de lucru pentru toata viata.” (Lectia scoicii)

Si iata radiografia unui Boening 777: o pasare de otel cu aripi intinse sub cupola cerului.

X-Ray

by Dannie Abse

“Unii umbla sa praduiasca, altii alearga dupa o stea/ şi, mama, altul e obsedat sa intoarca fiecare piatră/ sau sa deschida morminte pentru a face lumina./Există oameni care ar deschide orice.

Harvey, circulaţia sângelui,/şi Freud, circulaţia din visele noastre,/le-au descris onorabil si astfel au devenit onorati/ca toti exploratorii. Barbati care “deschid” bărbaţi.

Iar ceilalti, mama, cu boli/numite precum marile strazi ale caror nume le poarta: Addison,/Parkinson, Hodgkin – medici care se grabesc sa ajunga/primii pe scena acra a patului de moarte.

Eu sunt colegul lor intarziat, pe jumatate infricosat,/lipsit de curiozitate. Stii cum eram ca baiat:/ca mâna mea mica nu a desfacut în bucăţi/macar un ceas cu alarmă sau un soarece pierit.

 Si aceasta mana mai mare e la fel. Se intinde acum/dintr-o maneca alba pentru a tine, mama,/radiografia ta in fata ecranul luminos. Ochii mei privesc/dar nu vor sa vada; eu încă nu vreau să ştiu.” (Versiunea originala in limba engleza)

Poezia „X – Ray”, e o metafora la adresa exploratorilor, de la Harvey care a studiat circulaţia sângelui, pana la Freud care a cercetat „circulaţia din visele noastre”. Poetul şi medicul radiolog  Dannie Abse transfera proprietatile razelor X asupra cautatorilor neobositi, care cu „tenacitatea” radiatiilor, patrund tot mai adanc in tainele universului,  pentru a ne da cheia catre o noua poarta a cunoasterii. Sunt cei care cresc explorand , ajutandu-ne şi pe noi sa crestem odata cu ei: „Barbati care <<deschid>> bărbaţi”.

La polul opus insa, sunt cei obsedati de descoperire si care, depasindu-şi limitele, in cautarea lor, se transforma in monstri Frankenstein, profanand taina. (“Radiology in the Arts”)

Aceasta e lumina din radiografia zilei de azi, partea plina a paharului, „cantecul greierului” ce razbate din zgomotul de fond.

“Eu sunt Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii.” (Ioan 8:12)

Pe 25 decembrie, in fiecare an, sarbatorim nasterea Celui proorocit si asteptat de milenii, “Mesia care se cheama Hristos”, “Conducatorul care va paste pe poporul Meu Israel” (Matei 2:6).

 „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16)

Dupa cum arata si citatele de mai sus, Dumnezeu avea un PLAN DE SALVARE A OMENIRII si cine Altul putea avea atata putere, daruire pana la jertfa si influenta sa implineasca misiunea supraomeneasca, decat Insusi Dumnezeu.

 A fost MODEL in toate, deci si CONDUCATOR desavarsit, care “Si-a intemeiat imperiul pe DRAGOSTE, cucerind FARA VIOLENTA popoarele si culturile de mii de ani”.

 Se cade deci sa luam exemplu si sa-L punem pe Hristos temelie a vietii, dar si a invataturii noastre despre leadership, pentru ca dintre toti, El a “intrupat” ESENTA CONDUCERII.  

Repere importante din viata Mantuitorului

 - S-a nascut in Betleemul Iudeii, in zilele lui Irod, din semintia regeasca a lui David. Avand o origine neobisnuit de aleasa (Fiul lui Dumnezeu si Creatorul celor vazute si nevazute) ar fi putut alege sa beneficieze de toate averile si onorurile; voia Sa si a Tatalui insa, a fost sa vina pe lume intr-o iesle saracacioasa, intr-o noapte geroasa, alaturi de animale. Doar cei trei magi, pastorii si ingerii au slavit nasterea Sa preaminunata. Mai mult, simtindu-se amenintat, Irod a vrut sa ucida pruncul, asa ca luand instiintare in vis, Iosif si Maica Sa, Maria, au luat calea pribegiei: s-au ascuns in Egipt o vreme, iar apoi dupa ce a trecut pericolul au locuit in Nazaret.

- Pana la 30 ani a trait ca un Om obisnuit, modest, lucrand ca tamplar. Nu a urmat scoli, dar “cand I-a venit vremea” si a inceput sa propovaduiasca, toti erau uimiti: “Cum stie Acesta carte fara sa fi invatat?” (Ioan 7:14-16) Adevarul e ca nu a fost niciodata un Om obisnuit, ci Om si Dumnezeu deopotriva, pentru ca “desi era printre cei de jos, nicicand nu s-a despartit de cei de sus”, dupa cum El insusi marturiseste: “Si Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lasat singur.” (Ioan 8:29)

- Abia dupa ce primeste Botezul din mana Sfantului Ioan, Tatal Il face cunoscut lumii : “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit.” (Matei 3:17)

- Timp de 40 de zile a fost dus de “Duhul in pustiu si ispitit de diavolul”, adica incercat si calit pentru cele ce urmau sa vie. Aceasta poate ca a fost perioada Sa de pregatire, prealabila implinirii unui plan atat de amplu.

- “De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: Pocaiti-va caci s-a apropiat imparatia cerurilor.” (Matei 4:17) Memorabila este “Predica de pe munte”, despre care Sfintii Parinti spun ca este un indreptar spre desavarsire, o scara cu noua trepte catre FERICIRE (Urcusul fericirilor).

- Si pentru ca “secerisul era mult” a CHEMAT “lucratori”, pe Apostoli si pe ceilalti ucenici. Si toate cele cate a vazut de la Tatal le-a ARATAT lor, dupa cum marturiseste apostolul Ioan in Evanghelie. Si “le-a dat lor PUTERE asupra duhurilor celor necurate, ca sa le scoata si sa tamaduiasca orice boala si orice neputinta” (Matei 10:1).

- Iar dupa 3 ani de viata activa, in care a facut “mai mult pentru REGENERAREA omenirii decat toate expunerile filozofilor, toate indemnurile moralistilor”, decat toti proorocii si vindecatorii, Si-a asumat pana la capat destinul dramatic: moarte pe cruce, luand asupra Sa pacatele lumii. Nimeni n-ar fi putut dovedi mai multa IUBIRE si IERTARE cand in lupta cu durerea si moartea ultimul Sau gand a fost pentru oameni: “Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac” (Luca 23: 34).

- S-a pogorat la iad, biruindu-l si dupa trei zile a INVIAT, cea mai mare minune, menita sa intareasca credinta apostolilor, pe care ii prevenise: ”Daramati templul acesta si in trei zile il voi ridica” (Ioan  2;19); dar si a tuturor crestinilor, din toate timpurile, dupa cum spune si apostolul Pavel: “Caci daca Iisus n-ar fi inviat credinta noastra ar fi fost zadarnica”.  

Schita planului lui Dumnezeu

VIZIUNEA:  BISERICA - “Mireasa lui Hristos”

 “Tu esti Petru si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui.” (Matei 16:18) BISERICA insemnand COMUNITATEA CREDINCIOSILOR si nu neaparat locasul considerat “casa a lui Dumnezeu”.

SCOPUL:  “Sa caute si sa MANTUIASCA pe cel pierdut.” (Matei 18:11)

MANTUIREA inseamna RESTAURAREA CHIPULUI DUMNEZEIESC IN OM, ridicarea omului pana la “asemanarea cu Dumnezeu”.  Icoana lui Dumnezeu in om este acoperita de patimi, murdarita de noroiul pacatelor; de aceea se cere restaurarea ei prin curatirea inimii (despatimirea) care e “Salasul lui Dumnezeu” si “tronul harului”, prin revigorarea culorilor dintai (cultivarea virtutilor) si scaldarea in lumina harului.

MANTUIREA = eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea VIETII vesnice.

“Mantuirea este libertate – libertate fata de tirania egoismului, libertate fata de robia fricii si a mortii. Mantuirea in Hristos este eliberarea de mine insumi pentru a redeveni persoana care m-a facut Dumnezeu.”

TINTA:  Imparatia lui Dumnezeu  – taramul vietii si al fericirii vesnice.

“Iar Domnul zice: <<Împaratia cerurilor este în launtrul vostru>> (Luca 17, 21). Dar care este împaratia de care zice ca este în launtrul nostru? Care alta, daca nu veselia care vine de sus, prin Duhul, în sufletele noastre? Caci aceasta este ca un chip si ca o arvuna si ca un semn al vietuirii vesnice, de care se vor bucura sufletele sfintilor în veacul pe care-l asteptam.” (Sf. Grigorie de Nyssa)

 BENEFICIARII

DIRECTI: “oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Pilda femeii cananeence)

INDIRECTI: toate neamurile spre care au fost trimisi Sfintii Apostoli.

OBIECTIVE

“Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.” (Ioan 14: 6)

1. Sa reinvie si sa intareasca CREDINTA.
2. Sa PROPOVADUIASCA Evanghelia imparatiei robilor pacatului. (Calea)
3. Sa BINEVESTEASCVA saracilor imparatia (ca sa-i mangaie, sa-i incurajeze si sa le dea speranta). (marturie despre Adevar)
4. Sa VINDECE toate bolile sufletesti si trupesti. (Sfintele Taine)  
5. Sa ne daruiasca VIATA VESNICA. “Eu sunt painea cea vie, care s-a pogorat din cer. Cine mananca din painea aceasta viu va fi in veci. [...] Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua cea de apoi.” (Ioan 6: 51, 54)

Iisus Hristos – liderul ideal

MISIUNEA SA: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns sa binevestesc saracilor; M-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti cu inima; sa propovaduiesc robilor dezrobirea (eliberarea din robia mortii); celor orbi vederea; sa slobozesc pe cei apasati “ (Luca 4:18) [...] si sa adune laolalta pe fiii lui Dumnezeu cei imprastiati.” (Ioan 11: 45-52)

Care au fost deci TRASATURILE DEFINITORII ale “Imparatului” si Conducatorului spre lumina al neamului crestinesc?

Din predicile Mantuitorului se detaseaza net sase valori pe care le-a subliniat in mod clar si repetat, ca niste laitmotive care trebuie sa fie mereu prezente in viata si constiinta noastra.  

1. DRAGOSTEA:   “Sa va iubiti unul pe altul , precum v-am iubit Eu”. (Ioan 15:12)

2. SMERENIA :     “Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre.” (Matei 11: 28-30)

3. BLANDETEA:    “Iata Imparatul tau vine la tine bland […] fiul celei de sub jug.” (Matei 21:5)

4. ADEVARUL:      “Eu spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa da marturie pentru adevar; oricine este din adevar asculta glasul Meu.” (Ioan 18:37);

5. LIBERTATEA:    fata de pacat: “Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi.” (Ioan 8:32)  “Cu pret ati fost cumparati. Nu va faceti robi oamenilor.” (I Corinteni 7: 23)

6. PACEA:         “Pace va las voua, pacea Mea o dau voua, nu precum va da lumea va dau Eu.” (Ioan 14: 27)

ASCULTAREA fata de DUMNEZEU: “Pentru ca M-am coborat din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine”. (Ioan 6:38)

Prin ascultare a fost CALAUZIT de Tatal: “ Fiul nu poate sa faca nimic de la Sine, daca nu va vedea pe Tatal facand.” (Ioan 5: 19)

SLUJIREA: “Stiti ca ocarmuitorii neamurilor domnesc peste ele si cei mari stapanesc. Nu tot asa va fi intre voi, ci care intre voi va vrea sa fie mare, sa fie slujitorul vostru. Dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea sufletul rascumparare pentru multi.” (Matei 20: 25-28)

SPIRITUL DE JERTFA:  “Iata Mielul lui Dumnezeu!” (Ioan 1:36)

CURAJUL de a biciui faptele rele (ale fariseilor si carturarilor), de a spune adevarul in conditii potrivnice.

ABNEGATIA: “Ravna casei Tale ma mistuie.” (Ioan 2:17)

El Insusi a INTRUCHIPAT VIRTUTILE pe care le-a recomandat si le-a promis tuturor celor ce-L vor urma pe SCARA catre IMPARATIE, in cuvantarea de pe muntele Maslinilor numita PREDICA FERICIRILOR (Matei 5: 1-12).

Nu a scris niciun cuvant, nu a avut nicio strategie scrisa, dar in permanenta a fost CALAUZIT prin ASCULTAREA fata de TATAL. “Mancarea Mea este sa fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine si sa savarsesc lucrul Lui.” (Ioan 4:34)

“Iisus din Nazaret, fără armate şi bani, a CUCERIT mai multe milioane decât Alexandru, Cezar, Mohamed sau Napoleon; fără ştiinţă şi erudiţie, El a aruncat mai multă LUMINĂ asupra lucrurilor omeneşti şi divine decât toţi filozofii şi învăţaţii la un loc;  fără elocvenţa şcolilor, El a ROSTIT CUVINTELE VIEŢII aşa cum nimeni nu le rostise până atunci şi nici de atunci încoace, producând efecte care le depăşesc pe cele ale unui orator sau poet; fără să fi scris un singur rând, El a pus în mişcare mai multe peniţe şi a INSPIRAT teme pentru mai multe predici, discursuri, discuţii, volume, lucrări de artă şi cântări de laudă, decât întreaga armată a oamenilor mari din timpurile antice şi moderne.” (Philip Schaff)

Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro 

Blogul ADLO.ro    

 Related Posts:

Hristos a inviat, bucuria mea!

Zbor frant sau eliberare?

Painea vietii

Parinte iarta-le lor…

Iarna batrana si-ascunde obrazul.

Padurea se-ntinde

si-si leapada haina solzoasa,

ce se topeste si curge,

fragezind aluatul pamantului.

Pe carari desfrunzite,

purtand o rochita brodata

cu frezii, ghiocei si magnolii,

se zbenguie anotimpul copilariei.

Ploua cu roz, albastru senin, intr-o mare verzuie,

Iar in sufletul nostru inmuguresc emotii diafane.

Related posts:  Impresii si expresii primavaratice

Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro  

“Prietenul iubeste in orice vreme, iar in nenorocire el e ca un frate.”  ( Pilde 17: 17 )

Se spune ca odata, intr-o vara nespus de fierbinte si secetoasa, doi prieteni strabateau impreuna desertul. Ca sa le treaca vremea mai repede, povesteau vrute si nevrute si, cum nu rareori se intampla, la un moment dat au ajuns sa se certe, iar unul dintre ei l-a lovit pe celalat peste obrazul drept. Te-ai astepta ca acesta din urma sa-i fi intors si pe cel stang?

Nu, nu a fost asa, ci prietenul lovit peste fata, fara sa spuna nici macar un singur cuvant, s-a aplecat si a scris in nisip:

“ASTAZI, PRIETENUL MEU CEL MAI BUN M-A LOVIT PESTE OBRAZUL DREPT.”

Si-au continuat drumul impreuna si, intr-un  tarziu, au ajuns la o oaza, unde au hotarat sa faca o baie. Cel lovit peste obraz si-a pierdut echilibrul si a alunecat spre partea maloasa, riscand sa fie inghitit in adanc, dar mana puternica a prietenului sau l-a tras afara.

Dupa ce si-a revenit din spaima prin care trecuse, cu mana inca tremuranda, cel salvat a daltuit in piatra:

ASTAZI PRIETENUL MEU CEL MAI BUN MI-A SALVAT VIATA !

Cel care isi lovise cel mai bun prieten, l-a intrebat:

- Cand te-am lovit peste obrazul drept, ai scris ce-am facut in nisip, iar acum, ca te-am salvat, daltuiesti in piatra. De ce ?

Dupa cateva clipe de tacere, cel intrebat raspunse:

- Cand cineva te raneste, fapta lui ar trebui incredintata intotdeauna nisipului, de unde vantul iertarii o poate sterge; insa cand cineva iti face un bine, trebuie sa-i daltuiesti fapta in piatra, de unde nici ploaia, nici vantul n-o pot sterge niciodata.

INVATA SA -TI SCRII DURERILE PRICINUITE  DE ALTII IN NISIP,  IN SCHIMB BINECUVINTARILE, DALTUIESTE-LE IN PIATRA!

O zi ca o creatie in care emotiile, lumina si muzica s-au combinat special pentru a ne arata ca viata e minune si culoare.

Acest post apare la sectiunea MOTIVATIONAL de pe site-ul:

Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro

„Privindu-mi viaţa, examinând-o din punctul de vedere al binelui şi al răului pe care l-am făcut, îmi dau seama că toată lunga mea existenţă se poate împărţi în patru perioade: prima, cea poetică, minunată, inocentă, radioasă a copilăriei, până la patrusprezece ani. Apoi cei douăzeci de ani oribili, de grosolană depravare în slujba orgoliului, a vanităţii şi mai ales a viciului. A treia perioadă, de optsprezece ani, a durat de la căsătorie până la renaşterea mea spirituală: lumea ar putea-o califica morală, pentru că în cei optsprezece ani am dus o viaţă familială cinstită şi regulată, fără a ceda nici unuia din viciile pe care opinia publică le condamnă. Dar toate interesele mele erau limitate la preocupări egoiste, pentru familia mea, pentru bunăstare, pentru succesul literar şi toate satisfacţiile personale. În sfârşit, a patra perioadă este cea pe care o trăiesc acum, după regenerarea mea morală; din aceasta n-aş vrea să schimb nimic, în afară de relele obiceiuri pe care le-am deprins în perioadele precedente.”  (L. N. Tolstoi – Din jurnalul său)

Mesajul lui Tolstoi, mereu actual, trebuie căutat atât în ceea ce a scris, dar mai ales în semnificaţia vieţii lui. Atent la tot ce-l înconjoară, a parcurs urcuşul pe Golgota de-a lungul întregii sale vieţi, a adus drept jertfă: mintea, liniştea, averea sa, dăruind oamenilor, din dragoste, adevărate nestemate de trăire şi înţelepciune; a suferit şi s-a supus de bunăvoie la privaţiuni pentru a fi alături de Cel pe Care L-a căutat şi L-a dorit întreaga sa viaţă.  

Contele Lev Nicolaievici Tolstoi (1828-1910), cunoscut mai ales pentru romanele sale: „Război şi pace” (1869) şi „Anna Karenina” (1873), este considerat „cel mai mare scriitor al pământului rusesc” (Turgheniev) şi unul dintre cei mai mari romancieri din istoria literaturii universale. Practicant înfocat al creştinismului, învăţat, moralist şi filosof mistic, educator, critic-social, tată, fermier şi soldat, el „şi-a început viaţa ca aristocrat, dar a sfârşit prin a duce o viaţă simplă de ţăran”. Admirat atât pentru ideile sale sănătoase, vaste şi din domenii atât de diferite ale vieţii, dar şi pentru modelul viu oferit de însuşi felul său de viaţă, casa sa a devenit „o mecca pentru pelerini” care, urmându-i exemplul, au renunţat la viaţa modernă „pentru a se apropia de natură şi de viaţa simplă a ţăranilor”.

Se naşte din părinţi nobili, în vremea ţarului Nicolai I, fiind botezat în religia creştin-ortodoxă. La 16 ani însă, sub influenţa lucrărilor filozofice ce începe să le citească şi a celor din jur,  renunţă să-şi mai spună rugăciunile şi nu mai frecventează biserica. “Aşa, de pildă, pe vremea când Nehliudov gândea, citea, vorbea despre Dumnezeu, despre dreptate, bogăţie şi sărăcie, toţi cei din preajma lui găseau că n-are nici un rost şi că este cam ridico. [...]  La început a încercat să lupte, dar lupta era neânchipuit de grea. [...] Până la urmă s-a dat bătut, a încetat de a mai crede în el însuşi şi a început să creadă în ceilalţi. [...] Se dădu cu totul acestei vieţi noi (începu să fumeze, să bea, să mintă…) care avea aprobarea tuturor celor din jur şi înăbuşi în el acel glas lăuntric care cerea altceva” (Invierea). Credinţa în Dumnezeu se transformă în ambiţia de a fi „renumit, mai important, mai bogat decăt ceilalţi”.

 Întors din războiul din Crimeea (1856), unde ia parte la asediul Sevastopolului, la 27 de ani, asemenea altor scriitori, împărtăşeşte ideea că „artistul este chemat să înveţe mulţimea. [...] Se punea întrebarea: Ce ştiu şi ce pot să-i învăţ?… Eram naiv când îmi imaginam că fiind poet şi scriitor pot învăţa pe oricine fără a şti eu însumi ce să îi învăţ” . Prin urmare, călătoreşte în străinătate pentru a se instrui şi înţelegând că „educaţia este o prioritate naţională”, în 1859 deschide pe moşia proprie de la Iasnaia Poliana o şcoală unde îi învaţă carte pe copiii ţăranilor.

 Căsătorindu-se cu Sonia Bers (1862), femeie educată, care-i va dărui 13 copii, fiindu-i totodată şi o devotată secretară, renunţă pe moment la educaţie şi timp de 15 ani se dedică vieţii de familie.

 Către 50 de ani (1879) realizează tot mai des că e închis în propria viaţă, ca „un om pierdut şi dezamăgit, care nu ştie cum să trăiască”. Apar în mod obsedant întrebări existenţiale precum: „Pentru ce toate astea?” sau „Spre ce ne îndreptăm?” sau „chiar dacă ai fi mai renumit ca Gogol sau Puşkin sau Shakespeare sau Moliere, sau chiar faţă de toţi scriitorii din lume - la ce-ţi foloseşte?” Tot ce-l încânta în tinereţe acum îi pare deşertăciune, viaţa devine inutilă, îl încolţesc gânduri pesimiste ce-l îndeamnă spre gestul disperat al sinuciderii.

 „Iubeam, eram iubit, aveam copii frumoşi, aveam glorie, sănătate, vigoare fizică şi morală. Eram în stare să cosesc ca un ţăran, să lucrez zece ore în continuu, neobosit. Dar deodată viaţa mea s-a oprit. Nu mai aveam dorinţe, nu mai aveam ce să-mi doresc. Adevărul este că viaţa era absurdă. Ajunsesem pe marginea prăpastiei şi vedeam că în faţa mea nu era altceva decât moartea. Eu, omul viguros şi fericit, simţeam că nu mai puteam trăi.” (L. N. Tolstoi – Din jurnalul său) 

 Dar destinul lui Tolstoi nu era cel al unui om slab, ci al unui căutător şi luptător, care odată cu declanşarea „crizei majore din viaţa sa spirituală”, pe parcursul a 32 ani, parcurge urcuşul către propria înviere.

 Zbuciumul lăuntric ce l-a chinuit ani de zile e de fapt chemarea la credinţă ce se derulează pe parcursul întregii sale vieţi. Mai întâi, ea apare învăluită sub forma întrebărilor privind sensul vieţii, pentru ca după îndelungi căutări şi cercetări în cărţi, la oameni, în viaţă, să se transforme în credinţă autentică.

 Caută deci răspunsul „la ghicitoarea vieţii” mai întâi pe cale raţională, în ştiinţă, filosofie, dar cu cât studiază mai mult cu atât se cufundă tot mai adânc în întuneric: „mă simţeam ca un om pierdut într-o pădure”. Caută atunci la cei din jurul său, dar constată că şi aceştia sunt departe de calea adevărului, orbecăind prin viaţă, irosindu-se în huzur, lux şi desfrâu. În cele din urmă îşi întoarce faţa spre săraci, pe care altădată îi credea neinteresanţi şi proşti şi rămâne uimit când constată că trăind într-o sărăcie lucie, sunt împăcaţi cu viaţa care pentru ei e „sfântă” şi deşi nu au învăţătură, vorbele lor sunt mai cu duh decât a celor educaţi din anturajul său. Pentru ei Dumnezeu e viu, iar „credinţa le dă putere”, aşteptând în linişte moartea ca pe eternul paradis.

 „Am studiat buddhismul şi mahomedanismul din cărţi, dar cel mai mult am studiat creştinismul atât din cărţi dar şi de la oamenii din jurul meu: oamenii bisericii, monahi, ţărani şi chiar din Evanghelii care propovăduiesc mântuirea prin credinţa în Înviere.”

 Mesajul artistic ce transpare din lucrările sale scrise în perioada de renaştere spirituală este unul moral, fiind  impregnat de suflul pildelor evanghelice. Scrieri precum: „Confesiunea”, „Împărăţia lui Dumnezeu este în noi”, „În ce cred eu”, “Despre viaţă” etc. şi culminând cu apariţia romanului „Învierea” (1900), înmănunchează căutările spirituale ale scriitorului şi trâmbiţează izbânda trezirii şi învierii sale. Înţelege astfel că:

 „Fericirea nu o afli când trăieşti numai pentru tine, ci abia când te deschizi înspre ceilalţi cu dragoste. Dragostea este manifestarea legitimă a vieţii. Este activitatea care are ca scop binele celorlalţi. Când aceasta-şi face apariţia, abia atunci viaţa capătă sens. [...] Dragostea adevărată nu este o izbucnire de pasiune care întunecă raţiunea, ci din contra, nici o altă stare a sufletului nu este atât de raţională şi luminoasă, atât de calmă şi plină de bucurie; este condiţia naturală a copilului şi a înţeleptului”. (Confesiunea) 

 Arzând de dragostea pentru Hristos şi urmând modelul viu al Acestuia, îşi imparte pământul la ţărani, se implică din nou în educarea copiilor „de la ţari la mujici”, în şcoli sau prin broşuri. În 1898 publică lucrarea „Ce este arta?”,  în care subliniază răspunderea morală pe care trebuie să şi-o asume fiecare artist în actul creaţiei, pentru ca opera sa să fie accessibilă poporului, să înveţe, să modeleze caracterele oamenilor, pentru că: „secretul schimbării în bine a lumii stă în educaţie”.

Scrie eseuri despre post („Etica Dietelor”), în care susţine că: „postul stă la baza vieţii virtuase, a dobândirii stăpânirii de sine şi eliberarea de patima lăcomiei, a trândăviei şi dragostei sexuale.” Renunţă la pasiunea de a vâna şi devine vegetarian şi protector al animalelor.

 A încercat să trăiască învăţătura Noului Testament, fiind atras în mod special de „Predica de pe munte” (Matei 5: 1-11), prin porunca iubirii vrăjmaşului. „Tolstoi şi-a petrecut perioada de asfinţit a vieţii ca filosof în era revoluţiei ruse, fără însă a o sprijini.” Deşi era de partea celor asupriţi, s-a opus oricărei acţiuni violente de eliberare din iobăgie, motivându-şi atitudinea astfel: „Nu vă opuneţi răului, dar nici nu participaţi în acţiunea răului [...] şi nimeni nu va reuşi să vă înlănţuiască”. Acest mesaj profund pacifist i-a atras admiraţia până şi lui Gandhi, care a întreţinut cu scriitorul o întreagă corespondenţă şi i-a trimis cartea sa: „Hind Swaraj” (Regulile casei indiene).

Trăitor întru credinţă Tolstoi a fost revoltat şi a combătut pe faţă formalismul bisericii, pe care Hristos a sfinţit-o cu „scump sângele Său”. Atitudinea sa de neobedienţă şi neîmpăcare cu atitudinea duplicitară a acesteia, pe care o exprimă fără înconjur în romanul „Învierea”, i-a atras excomunicarea din rândurile comunităţii ortodoxe (1901). Biserica l-ar fi reprimit în sânul ei, dar Tolstoi nu a putut ierta gestul radical prin care a fost alungat şi a refuzat să primească Sfintele Taine înainte de moarte.

A fost contemporan cu Dostoievski, dar firea sa retrasă şi modestă, din perioada de trezire spirituală, l-a determinat să evite şi să tot amâne o legătură cu confratele său, deşi l-a purtat în mod inconştient în suflet, fiind uniţi prin acelaşi dar al scrisului şi a cărui lipsă a resimţit-o abia după ce-a aflat de trecerea în nefiinţă a scriitorului rus. „Cât aş dori să pot spune tot ce simt despre Dostoievski. Nu l-am văzut niciodată pe acest om şi n-am avut niciodată legături directe cu el, şi, când a murit, am înţeles deodată că el mi-a fost omul cel mai apropiat, cel mai drag şi mai necesar. Am fost scriitor şi scriitorii sunt cu toţii orgolioşi, invidioşi, în orice caz eu sunt un asemenea scriitor. [...] Aşa că l-am şi socotit un prieten de-al meu, şi nici nu mă gândeam să nu-l întâlnesc, şi dacă până acum asta nu s-a întâmplat, mai e, totuşi, timp. Şi dintr-odată la masă – prânzeam singur, întârziasem – citesc: a murit. Şi mi-am pierdut un anume reazăm. M-am zăpăcit, iar apoi mi-am dat seama cât mi-a fost de drag, şi am plâns şi mai plâng şi acum.”

Ar fi putut primi premiul Nobel pentru Literatură (1901), pentru că „Tolstoi reprezintă întreaga Rusie”, dar s-a smerit atât de mult încât s-a considerat nevrednic pentru o astfel de onoare, renunţând la banii cei mulţi cu aceeaşi detaşare, aşa cum altă dată a avut puterea să împartă averea sa celor săraci şi muncitori, ţăranilor de pe moşie.

  „Trăsătura importantă sau mai degrabă observaţia de bază ce reiese din fiecare pagină a lui Tolstoi, este dragostea, compasiunea pentru Om în general (şi nu numai pentru cei umiliţi şi oprimaţi), mila faţă de slăbiciunea, micimea, deşertăciunea dorinţelor, vremelnicia vieţii sale.” (P. I. Tchaikovsky)

 Urmând exemplul viu al mesajului tolstoist să punem viaţa noastră sub semnul învierii noastre sufleteşti. Să nu fim nepăsători şi ignoranţi la trecerea prin ea, ci să conlucrăm pentru creşterea noastră spirituală, împreună cu Cel care ne e tovarăş şi ajutor de nădejde pe încercatul drum al vieţii, adică Dumnezeu.

 „Să umblăm în Lumină”, având pe Hristos drept făclie călăuzitoare şi să folosim perioada Postului Mare ca un prilej de liniştire, de regăsire şi de împăcare: cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu ceilalţi.

Articol publicat la sectiunea MODELE pe site-ul : Academia pentru Dezvoltare – ADLO.ro

Acesta este tinta pe care-o vizeaza in domeniul personal proiectul “Dezvoltare in lumina”, a carui odisee a a inceput cu un vis, insamantat in pantecul inimii in vara lui 2004. Dupa o activitate indelunga de cautare, pregatire, analiza, proiectie si conceptie, el s-a materializat mai intai intr-o carte: “Treptele succesului”, suportul de curs, iar acum, prin deschiderea in cadru virtual si informal a Academiei pentru Dezvoltare – ADLO.ro.

Poate unii vor spune ca numele de academie e mult prea pretentios si ambitios, dat fiind ca marile personalitati ale acestei tari nu au indraznit sa-si numeasca astfel afacerile din domeniul educatiei, desi toate tintesc excelenta.

Asa ca voi aduce urmatoarele argumente in sustinerea alegerii mele:

- in primul rand, daca poate exista Academia de fotbal, de magie, de modeling, de cooking, de joaca etc. de ce nu ar exista si o Academie pentru dezvoltare?

- Apoi, aceasta scoala are un caracter mai aparte, pentru ca deschide o alta cale in dezvoltare, una inovativa, Dezvoltarea in lumina, care integreaza procesul de evolutie la toate nivelele: spiritual, psihic, social (organizational). In acest sens ADLO.ro creaza spatiul de desfasurare si lucrul in echipa a dezvoltatorilor din toate domeniile: preoti, educatori, psihologi, specialisti RU, manageri, oameni de cultura, medici, in scopul restaurarii indivizilor, organizatiilor si a intregii societati.

- Dar cel mei important argument este acela ca desi nu are nevoie de lucruri facute de mana omului, deci de o academie, totusi un proiect realizat prin darul lui Dumnezeu merita onoarea, macar simbolica, de a fi implementat in cadrul unei academii, chiar daca aceasta nu reprezinta decat un spatiu virtual, informal, atipic, in care rolurile sunt inventate, ca intr-o joaca de copil care teologhiseste si care totusi e fericit ca face ceea ce-i place.

Doua principii calauzitoare stau la baza fiintarii Academiei pentru Dezvoltare – ADLO.ro:

1) “Nimic fara Dumnezeu”, norma care a guvernat politica Romaniei in perioada (1878 – 1947).

2) “Crestem impreuna”, evolutia umana inscriindu-se pe o coloana fara sfarsit.

 Deocamdata aceasta este doar un “ciot”, un prunc de numai o saptamana, dar sa speram ca timpul o va ajuta sa ajunga la maturitate si sa fie un reper pentru toti cei ce vor sa porneasca in aventura dezvoltarii personale catre “imparatia lui Dumnezeu, care este inauntrul nostru”. Pentru ca fericirea nu e doar o poveste, nu vine cu un film Walt Disney, “nu e mancare si nici bautura”, “ci e dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant”, dupa cum ne spune Ap. Pavel. Sa ne ajute Dumnezeu sa dam un nume vietii noastre, iar acelea sa fie: implinire, mantuire, pace, fericire.

Va invit sa vizitati “my inner project”   la adresa:

http://www.wix.com/carmendohanici/Academia-pentru-dezvoltare—ADLOro

“Adevărata călătorie a descoperirii nu înseamnă a căuta tărâmuri noi, ci a vedea cu ochi noi.”

Related Topics:

Despre Botez şi harisma creativităţii

Dezvoltare în lumină

Simfonia fericirii

“Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.” (Galateni 3: 27)

Prin Botez ne “deschidem cugetul bun către Dumnezeu” (1 Petru 3:21), primim sămânţa credinţei, care creşte şi se dezvoltă prin sinergia dintre harul divin şi eforturile noastre. Iisus Hristos deşi era fără de pată, a primit să fie botezat în apa Iordanului, marcând începutul lucrării Sale în lume, care debuta cu Epifania (arătarea Sa) şi Botezul, ca poartă de intrare în creştinism.

 “Această conlucrare constă la început prin simpla voinţă de a crede şi nu din a face ceva. Iar cine vrea să creadă, ajunge de poate să creadă.” (Dumitru Stăniloae)

Urcuşul credinţei începe deci, cu Botezul. Asemenea grăuntelui de muştar, pe măsură ce e pusă la încercare, sămânţa creşte, se întăreşte şi se face precum copacul. Inima omului e ca pământul: dacă e bună şi există condiţii prielnice, vlăstarul credinţei va da roade: “una o sută, alta şaizeci, alta treizeci”. Dacă însă inima e împietrită din cauza mulţimii păcatelor sau plină de “spinii” grijilor, grăuntele se usucă şi moare.

 “Toată viaţa virtuoasă a noastră nu e decât o desfăşurare a începutului bun pus de Dumnezeu la Botez.” (Dumitru Stăniloae)

Botezul, prin care am trecut toţi cei ce ne numim creştini, nu e o simplă tradiţie, deşi aceasta e o impresie aproape generală. Nu e niciun ritual, care să dea mai mult fast şi greutate momentului când pruncul primeşte un nume, ci e o Sfântă Taină, lucrare divino-umană, sfinţire prin apă şi prin focul Duhului Sfânt, esenţială pentru tot periplul nostru pământesc. Botez înseamnă scufundare în limba greacă. În esenţă el constă în  afundarea pruncului de trei ori în apa din cristelniţă, pentru a fi spălat de păcatele părinţilor. Tot atunci se fac rugăciuni prin care vrăjmaşul este scos din inima omului. Pe tot parcursul vieţii, cel rău acţionează numai din afara inimii creştinului, prin ispite, ceea ce înseamnă că nu are putere deplină asupra celui botezat, viaţa noastră fiind în mâinile lui Hristos. Pentru că, din momentul creştinării, Mântuitorul intră prin Euharistie şi se sălăşuieşte în partea cea mai adâncă a inimii nostre, numită transconştient sau inima duhovnicească, după Sfinţii Părinţi. E un loc atât de profund şi de delicat, un tărâm de pace şi lumină, care pentru mulţi dintre noi rămâne ascuns şi necunoscut. Din momentul Botezului, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Mântuitorului, devenim fii ai lui Dumnezeu şi fraţi întru Hristos.  “Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus.” (Galateni 3: 26)

Prin Mirungere sau ungerea cu Sfântul Mir, un alt moment din ceremonia sfântă a Botezului, se pune “Pecetea darului Duhului Sfânt”. Este momentul în care creştinii primesc daruri (harisme) felurite, întru acelaşi Duh: darul credinţei, al cunoştinţei,  al preoţiei, scrisului, oratoriei etc, care hotărăsc vocaţia omului. Harismele nu trebuie confundate cu talentele sau înzestrările naturale, însă nici rupte total de acestea. Oamenii au aptitudini care în urma primirii harului pot spori, omul progresând. Harismele au o dimensiune comunitară, servind nu pentru sine, ci spre a “sluji” celorlalţi, pentru a transfigura creaţia, participând la  împlinirea planului dumnezeiesc de restaurare a împărăţiei Luminii pe pământ.

“Fiecare om botezat este înzestrat cu harisma creativităţii prin care este chemat spre “a cultiva” imensul câmp al lumii, a înnoi toată gama artelor şi ştiinţelor, în scopul de a construi o existenţă umană demnă de Dumnezeu.”  (Paul Evdokimov)

„Iar botezându-se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis şi Duhul lui Dumnezeu s-a văzut pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El. Şi iată glas din ceruri zicând: <<Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit>>.” (Matei 3: 16-17)

Icoana Botezului Domnului din Biserica Sfântul Ioan Botezătorul de la Iordan

Pe 6 ianuarie se încheie Sărbătorile Crăciunului, care debutează cu minunea Naşterii Domnului (25 decembrie) şi culminează cu Botezul Mântuitorului.

 De fapt, de Bobotează, creştinii ortodocşi sărbătoresc patru evenimente minunate:

1) Epifania, însemnând arătarea Fiului lui Dumnezeu lumii (epiphanie  în lb. gr. înseamnă arătare), recomandare pe care o face Însuşi Tatăl prin vorbele: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care am binevoit”.

2) Teofania, deoarece Sfânta Treime S-a descoperit oamenilor: mai întâi prin glasul Tatălui venit din ceruri, prin Fiul, întrupat în Persoana Mântuitorului, aflat la Iordan şi prin Sfântul Duh Care S-a arătat în chip de porumbel.

3) Botezul Domnului nostru Iisus Hristos în apele Iordanului, prin mâna înaintemergătorului, Ioan Botezătorul, moment care preînchipuie Sfânta Taină a Botezului, despre care Sfântul Proclu spune: “Hristos a sfinţit izvoarele şi a iluminat sufletele oamenilor”, botezul reprezentând înnoirea şi iluminarea întregii fiinţe umane.

4) Reînnoirea şi sfinţirea întregului cosmos: mai întâi râurile Harului divin se revarsă asupra apelor, prin lucrarea Duhului Sfânt, dar şi prin prezenţa Mântuitorului, Care sfinţeşte apa cu prezenţa-I divină. În acest sens, Sfântul Sofronie zice: “Astăzi, întreaga făptură cu curgeri tainice este irigată”. Apa susţine şi generează viaţa Univesului, iar astăzi fiind alimentate şi reîmprospătate de la izvorul energiilor necreate, prin apă se sfinţeşte şi se însănătoşeşete întreaga lume. De aceea, Botezul Domnului este considerat a fi o sărbătoare cosmică, pentru că atinge şi regenerează întreaga creaţie.

 Apa sfinţită de Bobotează, numită Aghiazmă mare, se împarte credincioşilor pentru a consuma din ea (dimineaţa, pe nemâncate), timp de opt zile (până pe 14 ianuarie), pentru însănătoşirea şi reîmprospătarea sufletească şi trupească. Aceasta ne aminteşte de minunea vindecării slăbănogului (Ioan 5: 1-4), care zăcea de 38 de ani, prin cufundarea în scăldătoarea Vitezda, peste care se cobora, o dată pe an, îngerul Domnului.

 “Dacă potopul lui Noe a nimicit neamul omenesc, apa Botezului lui Hristos a chemat la viaţă pe toţi cei morţi în Adam.” 

“Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.” (Newton)

Inspirat logo-ul Google de azi, menit să celebreze memoria titanului care prin descoperirile fundamentale din mecanica corpurilor, ne deschide poarta spre tărâmul fascinant al ştiinţei.

Manifestări ale celor trei legi ale mecanicii newtoniene le regăsim la tot pasul, guvernându-ne viaţa cotidiană, aflată într-o continuă mişcare. Tendinţa de a ne înclina spre spate la pornirea autobuzului în care tocmai ne-am urcat sau de a ne apleca în faţă când acesta pune frână brusc se datorează inerţiei, proprietatea tuturor corpurilor de a se opune schimbării stării de mişcare sau repaus. Prezenţa unei forţe se remarcă prin efectele ei: accelerarea sau deformarea corpurilor. Faptul că unei acţiuni îi corespunde o reacţiune egală şi de sens contrar se observă cel mai bine la impactul a două vehicule, efectele de deformare fiind invers proporţionale cu masa şi acceleraţia mobilelor. Aşa se explică cum la ciocnirea unui automobil cu un autocamion cel dintâi este puternic avariat, iar mobilul de tiraj greu este mult mai puţin afectat.

Dar care ar fi legătura dintre Newton şi Dezvoltarea în lumină, conexiune declanşată de gestul Google de a celebra ziua de naştere a savantului?

În primul rând, pentru că Newton iubea lumina sub toate formele sale: s-a dedicat studiului naturii acesteia, enunţând teoria corpusculară, parte a modelului cuantic de mai târziu, “dualismul undă-corpuscul”. De asemenea, a studiat fenomenele care au loc la trecerea luminii prin materie: refracţia şi dispersia. Cu ochiul său pătrunzător a descoperit că la trecerea luminii albe printr-o prismă de sticlă aceasta se descompune într-un evantai de culori fundamentale , cele şapte culori ale curcubeului.

Roşu: 610 – 700 nm
Portocaliu: 590 – 610 nm
Galben: 570 – 590 nm
Verde: 500 – 570 nm
Albastru: 450 – 500 nm
Indigo: 430 – 450 nm
Violet: 400 – 430 nm

Pe lângă spiritul de observaţie pătrunzător, Newton s-a bucurat şi de o gândire logică deosebită pe care a dovedit-o în realizările sale din domeniul matematicii: a inventat  alături de Leibniz calculul diferenţial şi integral, pe care l-a aplicat în definirea corectă a vitezei şi acceleraţiei, iar liceenii studiază de zor: „binomul lui Newton”, formula de dezvoltare a seriei: (a+b)ⁿ.

Afară de lumina cunoştiinţei şi cea naturală, Newton iubea lumina harică, el însuşi fiind uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei şi religiei drept activitatea lui principală. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci şi în teologie, graţie vastelor sale cunoştinţe în Sfânta Scriptură, puţini putându-se compara cu el”.

Aşa se explică intuiţia deosebită care l-a ajutat să vadă legătura dintre evenimentul banal al căderii mărului şi legea de atracţie dintre corpuri.

Răspunsul la întrebarea: “De ce cad corpurile?”, l-a condus pe Newton la descoperirea greutăţii, forţa de atracţie pe care Pământul o exercită asupra tuturor corpurilor.

 Meritul şi geniul lui Newton constă în faptul că a generalizat şi aplicat legea de atracţie la toate corpurile din Univers, printr-o expresie ce înglobează toate cele trei legi fundamentale ale mecanicii.

Conform  acestei legi oricare două corpuri din Univers interacţionează cu forţe egale şi proporţionale cu produsul maselor lor şi invers proporţionale cu pătratul distanţei dintre centrele lor.

Deşi Luna este atrasă de Pământ, aceasta nu cade, dar influenţa forţei de atracţie se remarcă prin curbarea traiectoriei acesteia, Luna rotindu-se în jurul Pământului pe o elipsă cu un timp de revoluţie de aproximativ 4 săptămâni. 

Fenomenul de formare a mareelor este tot o consecinţă a forţei de atracţie exercitată de Lună şi de Soare asupra particulelor de apă de pe suprafaţa Pământului.

A fost un geniu, dar niciodată nu s-a semeţit cu darul său, baricadându-se într-o lume superioară. În acest sens obişnuia să spună:

“Construim prea multe ziduri şi prea puţine poduri.”

A fost însă un truditor, căutător neobosit al adevărul de pretutindeni, cercetător al raţiunilor divine ascunse în lucruri, pe care le-a exprimat în legi simple, dar fundamentale pentru lumea noastră.

Pe mormântul lui Newton sunt înscrise următoarele cuvinte : „Aici se odihneşte Sir Isaac Newton, nobil, care cu o raţiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mişcarea planetelor, căile cometelor şi fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase şi diferitele culori care apar în legătură cu aceasta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înţelept şi corect al naturii, al antichităţii şi al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreţia Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său a exprimat simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane”.

Anne Weirich – “The Old Man and the Sea”, pictură – Fine Art America

Bătrânul lui Hemingway era dârz şi se lupta aprig cu marea, iar vremea şi vântul ciopliseră în chipul său ca-ntr-o piatră. Doar ochii mai purtau în ei urme de viaţă, când trupul se încovoia obosit sub greutatea anilor şi a valurilor.

Bătrânul meu vâsleşte pe apa învolburată a vieţii, dar nu se mai luptă cu rechinii, pe care i-a absorbit într-o mare a prieteniei, după îndemnul biblic: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri”. Nu ştiu cât de mult a reuşit, dar măcar s-a străduit, iar grija cea mare a lăsat-o în seama Domnului.

Nu se mai luptă nici cu timpul, pentru că l-a câştigat să-i fie tovarăş de drum, lucrând împreună până când unul cu altul se vor topi în eternitate.

Iar marea n-o priveşte cu tristeţe ca pe „o violentă şi străveche fiinţă care roade pilonii Pământului” sau ca pe mormântul iubirilor demult apuse. Memoria le-a scris în cartea cu poveşti nemuritoare care încep cu: „A fost odată”.

Şi nici singur nu e într-o mare de oameni, ce priveşte fascinată la steluţele ce s-aprind şi se sting într-o simfonie a destinului.

Abia pe mare e în apele lui, iar ritmul ei învolburat şi respiraţia sărată îi trec prin suflet ca o undă de pace şi lumină.

E singur şi totuşi nu e, pentru că inima-i ca o carafă plină cu apă de izvor. Acum nu mai priveşte în urmă cu mânie, ci scrutează viitorul cu încredere pentru că viaţa lui e pe Mâini Bune. Şi trece blând şi împăcat pe puntea dintre azi şi mâine, de mână cu Noul An ce-l întâmpină cu urarea:

 „Să urcăm împreună o nouă treaptă în lumină cu pace şi multă bucurie!”

“Astăzi S-a născut Hristos,

Mesia chip luminos,

Lăudaţi şi cântaţi

Şi vă bucuraţi.”

Cu 2000 mii de ani în urmă, într-o iesle sărăcăcioasă şi printre animalele care încălzeau cu respiraţia lor atmosfera îngheţată, se năştea pruncul Iisus, Mântuitorul lumii.

Venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, vestită de veacuri de prooroci, s-ar fi cuvenit să se facă în onorurile tuturor şi să primească cea mai mare cinste; numai că evenimentul s-a produs în mod discret, ascuns de ochii celor ce voiau viaţa pruncului, fiind onorat doar de cei trei magi, păstorii şi îngerii care cântau:

 „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2: 14)

 Deşi era “Conducătorul” spre lumină şi “regele iudeilor” nu a ales să trăiască în palate, porfiră şi vizon, ci să SLUJEASCĂ mulţimilor care ”erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi fără păstor”, arătându-le: “Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Nu L-a preocupat nici că nu avea un loc al Lui “unde să Îşi plece capul” şi chiar dacă era privit cu neîncredere şi ostilitate, “Împăratul   […]  vine BLÂND şi SMERIT“, să mângâie pe cei oprimaţi, să aline pe cei întristaţi, să vindece pe cei bolnavi şi să călăuzească pe cei rătăciţi.

Neobosit şi dedicat cu totul misiunii Sale, “Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor” (Matei 9: 35).

Ce înseamnă de fapt Crăciunul?

 E ziua sfântă a întrupării Celui ce S-a zămislit nu din poftă trupească, ci de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, dovada vie că „Dumnezeu este cu noi”.

E sărbătoarea şi simbolul naşterii CREDINŢEI în Fiul lui Dumnezeu şi în puterea mântuirii Lui: „că oricine [...] crede în Fiul să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6:40).

E momentul când începe opera minunată şi plină de iubire a lui Dumnezeu de ELIBERARE a omenirii din toate neputinţele, din robia păcatului, ziua în care Mântuitorul rupe lanţul unui destin în întuneric şi ne arată drumul spre Lumină.

“Este ziua de naştere a păcii”, spune un sfânt părinte al Bisericii, “întrucât Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ ca să împace pe om cu Dumnezeu şi pe oameni între ei”.

E minunea  prin care se pogoară din cer PÂINEA VIEŢII, din care „dacă  mănâncă cineva, nu moare” (Ioan 6: 50) şi prin care Dumnezeu se sălăşuieşte în inima omului, intră în toate mădularele şi-l transformă în OMUL cel NOU, care are puterea să se ridice din sclavia trupului la înălţimea libertăţii spiritului.

E sărbătoarea bucuriei şi reunirea tainică şi caldă a întregii familii în jurul mesei celei binecuvântate, în jurul bradului sclipitor, bucuria copiilor care aşteaptă, tremurând de emoţie, pe Moşul.

Pe 25 decembrie în fiecare an renaştem odată cu Hristos;  e o nouă speranţă de viaţă şi un nou pas pe calea ADEVĂRULUI şi a LUMINII, ziua în care toată CREAŢIA se uneşte într-un gând şi cântă:

 „Hristos Se naşte, măriţi-L,

Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L,

Hristos pe pământ, înălţaţi-vă,

Cântaţi Domnului tot pământul.”

Fiecare Crăciun ne oferă în dar un brad special, adăugându-i o creangă în plus, precum ramura din coarnele cerbului sau inelele din trunchiul vânjos al copacului. 2009 însă, a pus în loc de ramuri, pagini de carte, de aceea bradul din anul acesta e scris în cartea vieţii mele. Iţi mulţumesc Ţie, Doamne, că ai scris în mine visul Tău minunat. Că m-ai purtat de mână pe meandrele destinului meu, pe care zi de zi îl scriem împreună. Dar în primul rând mă închin Ţie, Doamne, că ai trimis în lume pe Fiul Tău Cel Blând şi Mântuitor ca să ne arate Calea, de mult rătăcită, care duce ACASĂ. Pentru că Tu „aşa ai iubit lumea încât pe Fiul Tău Cel Unul Născut L-ai dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Crăciun fericit!

Anul 2010 să fie o nouă treaptă în lumină!

La mulţi ani!

Apă rece, aburindă, tenace,

Pe care nici măcar îngheţul n-o poate opri.

Apă şi timp curg împreună,

Într-un sens fără de întoarcere,

De la viaţă la nesfârşit,

Până ce adâncul le înghite pe amândouă,

În trecerea de la fiinţă la nefiinţă.

Se apropie clipa naşterii tale, Doamne,

Şi apa şi timpul se grăbesc să te-ntâmpine,

Brazii-ţi vor fi sobor,

Purtând pe umeri stele de gheaţă,

Iar apa va încremeni de mirare,

Pe cărare,

Într-un covor scârţâitor,

Încrustat cu urme de paşi.

Apă şi timp curg împreună,

Pregătind praznicul întrupării Luminii,

Steaua îţi va fi naş, martori, păstorii,

Îngeri trubaduri şi natura transfigurată

Vor cânta împreună cu glas vesel, sfios:

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu

şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

Everything flows

Cold water, steamy, tenacious,

That even frost cannot stop.

All stream water and time running together,

In a way without return,

From life forever,

Until deep swallow both,

The transition from being to nothingness.

Nearing moment of your birth, God,

And water, and time rush to greet you,

Your trees will be synod,

Bearing on their shoulders stars of ice

And water will stand still wonder,

On the path

In a creaky carpet,

Inlaid with traces of steps.

All stream water and time running together,

Preparing the feast of the Incarnation of Light,

Star will be your godfather, witnesses, shepherds,

Minstrel angels and transfigured nature

Will sing together, with cheerful, shy voice:

“Glory to God in the highest,

And on earth peace, good will toward men!”

O pâine îţi gâdilă pântecul, dar se zvârle afară,

Ea, cartea, umple adâncul din noi cu lumină

Şi-nalţă mintea pe culmile abrupte ale ştiinţei,

E arcuşul care face inima să vibreze.

Pâinea hrăneşte, dar cartea zideşte,

Iar amândouă construiesc omul,

Drept, sănătos, cu miez, ca un fruct pârguit.

În seara cea sfântă cer şi pământ dănţuiesc în lumină

Şi mai mult ca oricând regăsim calea

Care duce ACASĂ.

De Crăciun voi pune cartea mea alături de o pâine.

Sunt eu, trup şi suflet, o jertfă modestă pe altarul creaţiei.